Relieful


Relieful muntos ocupă aproximativ 35% din suprafaţa zonei, iar cel depresionar şi deluros aproximativ 65%. Juxtapunerea masivului muntos cu şesul depresoinar al Făgăraşului creează contraste altimetrice şi clinometrice scoţând mult în relief acest masiv, afirmându-l spectaculos în peisaj, motiv pentru care geograful francez Emmanoil de Martone i-a pus denumirea de „Alpi ai Transilvaniei" (Les Alpes des Transylvanie).

Ansamblul morfostructural şi morfometric este difernţat în trei categorii de unităţi: munţi, depresiune şi dealuri.

Amplitudinea hipsometrică (diferenţa de nivel) este maximă -2544 m- Vârful Moldaveanu şi minimă 400 m în talvegul Oltului, în aval de Ucea de Jos.

Munţii Făgăraşului sunt cei mai înalţi munţi din ţară (2544 m Vârful Moldaveanu, 2553 Vârful Negoiu) şi fac parte din Carpaţii Meridionali. Aceşti munţi se evidenţiază printr-un peisaj alpestru, îndeosebi în lungul cerstei principale, care se întinde pe mai mult de 70 Km, între valea transversală a Oltului şi Culoarul Branului, cu un profil alpin zimţat. În ansamblu, Munţii Făgăraşului pezintă un profil transversal disimetric, cu povârnişul accentuat la nord şi plecare mai lentă spre sud. Deşi sunt alcătuiţi în întregime din şiruri cristaline, care dau forme greoaie, eroziunea galaciară din pleistocen a dăltuit circuri şi văi glaciare grandioase, care se ţin lanţ pe culmea principală între vîrful Suru –2282m şi Berivoiul Mare –2303m, atât pe povârnişul nordic cât şi pe cel sudic, apropierea lor creând creste crenelate, numite popular „custuri” (ale Călţunului, ale Caprei), la care se adaugă o mare varietate de microforme crionivale, actuale sub formă de turnuri, colţi, strungi (Strunga Dracului), câmpuri de pietre, potcoave nivale, nişe etc. Culmea Făgăraşului este unitară, nefragmentată de văi transversale, cu un puternic abrupt spre nord. Numeroase văi coboară vijelios pe versantul nordic, creând săritori, cascade (Bâlea), cursuri adâncite în formă de U (Valea glaciară a Bâlei) şi apoi, sub 2000 m altitudine, în formă de V, cu versanţi spre nord, nord-est, nord-vest, cu numeroase cotloane în care zăpezile iernii dăinuie până târziu în primăvară sau chiar până în vară şi unde se poate practica schiul (Valea Bâlei).

La mare altitudine, în circurile glaciare, se întâlnesc fecvent adevărate ochiuri de mare, lacuri glaciare, de un pitoresc unic (cele mai mari fiind: Bâlea şi Capra –de o parte şi de alta a Piscului Vânătoarea lui Buteanu, de 2506 m altitudine; Podragu Mare, sub Vârful Arpaşul de 2475 m altitudine; Avrig, sub Vârful Ciortea, de 2426 m).

Fragmente din platforma Borăscu, la 2000 m altitudine, constituie adevărate plaiuri cu păşuni alpine, folosite pentru păşunatul estival. Munţii Ţaga –Poiana Mărului, continuă la est, la o altitudine mai coborâtă (Ţaga 1640 m), culmea principală a Făgăraşului care se termină de fapt cu Vârful Comisului (1883 m) la obârşia Bârsei şi Sebeşului. Văile acestor două râuri învecinate prin obârşii constituie o limită clară spre vest, după care, Bârsa înconjoară pe la sud şi est această grupă de munţi, alcătuiţi ca şi Făgăraşul din şiruri cristaline cu migmatite cu gnaisuri. Spre nord, culoarul larg al Vlădenilor, o adevărată câmpie interioară şi valea Şinca separă ca o arie de discontinuitate ce o prelungeşte pe cea a marii Depresiuni a Braşovului, aceşti munţi de Munţii Perşani, aflaţi mai la nord, cu o structură geologică total diferită (cu predominarea conglomeratelor şi cu şiruri cristaline de epizonă, adică de slabă metamorfozare, fundamental deosebite de cele puternic metamofozate şi cu infuziuni granitice ale Munţilor Ţaga) şi cu alt tip de relif. O caracteristică a acestor munţi o dă etajarea culmilor: o parte mai înaltă în jur de 1400 m la vest de Bârsa Fierului, cu martori ce se apropie sau depăşesc 1600 m, nivel care ar putea fi asimilat cu suprafaţa de denudare Râul Şes şi partea estică, mai joasă, aproximativ de 900-1000m, cu numeroase poieni şi cu o amplă risipire de aşezări izolate, de înălţimi, care aparţin suprafeţei Poiana Mărului, asemănătoare cu cea de la Poiana Braşov, ori din partea de nord a Platformei Bran, cu aceeaşi risipire de aşezări omeneşti. Numai în latura estică se înalţă spre nivelul general al culmilor Măgura Codlei -1291m, cu relief mai variat datorită apariţiei conglomeratelor senoniene şi a calcalelor jurasice.

Depresiunea Făgăraşului, considerată în ansamblu o mare câmpie piemontană, etajată, este de fapt o depresiune de contact cu relief în trei trepte.

Prima din aceste trepte, cea mai înaltă, este formată din şirul dealurilor şi muscelelor submontane cu înălţimi de 650-950 m şi de o vârstă mai veche decât munţii, dar şi decât enormele depuneri ce alcătuiesc partea superioară a celei de-a doua trepte –câmpia de acumulare piemontană.

A doua treaptă, cea mai largă, a amfiteatrului Făgăraş este brăzdată de numeroşi afluenţi din stânga ai Oltului care au săpat văi largi în care depun o mare cantitate de pietrişuri, îndeosebi în timpul viiturilor. Între aceste văi, numite de localnici „şesuri”, coboară spre nord „poduri” late, interfluviale.

A treia treaptă a depresiunii, cea mai joasă, este lunca Oltului, care coboară la 450 m altitudine absolută la intrarea în depresiune, după defileul Racoşului până la circa 390 m în amonte de Turnul Roşu. În luncă unde Oltul este puternic mendrat, sunt evidente urmele schimbărilor de curs şi fenomenele de înmlăştinire. Mare râu, mereu împins spre nord de deasa reţea de afluenţi din stânga, este însoţit pe malul sudic de o terasă înaltă da circa 20 m, terasă care, după concluziile cercetărilor arheologice de până acum, a fost intens locuită în epocile vechi.

Cu o denivelare de peste 200m, pe dreapta Oltului, se ridică povârnişul abrupt al marginii de sud a Podişul Târnavelor (interfluviul Hârtibaciu-Olt) care coboară est-vest de la circa 700 m până la circa 600 m. Interfluviul amintit este delimitat în largi sectoare de văile râurilor Felmer, Cincşor şi Şomartin, afluenţi din partea dreaptă ai Oltului, care au creat culoare străbătute de drumuri ce leagă între ele satele înşirate de-a lungul văilor respective.

Culmile nordice (numite si contraforturi), mai numeroase, sunt scurte pana la circa lOkm lungime, accidentate, paralele între ele si se ramifica foarte puţin. Din cele 26 culmi nordice mai lungi de 4km, 17 ajung la marginea Depresiunii Făgăraşului, S se termina în apropierea depresiunii si doar 4 sunt mai scurte. Caracteristicile de mai sus sunt evidenţiate cel mai bine la culmile ascuţite din partea centrala, pe care localnicii le-au denumit muchii sau piscuri. între Valea Sâmbetei si Valea Serbotei se găsesc 12 culmi, dispuse în următoarea ordine de la est la vest: Muchia Dragusului, Muchia Zanoaga, Muchia Vistea Mare, Muchia Gârdomanu, Muchia Tarata, Piscul Podragului, Muchia Albotei, Muchia Buteanu, Piscul Bilei, Piscul Doamnei sau Piscul Laitii, Piscul Săraţii si Piscul Serbotei.

Culmea Făgăraşului este unitara, nefragmentata de vai transversale, puternic abrupta spre nord. Numeroase vai coboară vijelios pe versantul nordic, creând cascade (Bâlea), cursuri adâncite în forma de U (valea glaciara a Balei) si apoi, sub 2000m altitudine, în forma de V, cu numeroase cotloane în care zăpezile iernii dăinuie până târziu în primăvara sau chiar până în vara si unde se poate practica schiul (Valea Sâmbetei, Valea Balei). în jumătatea inferioara văile devin înguste si adânci, în schimb culmile se latesc.

Ridicările scoarţei au făcut ca la sfârşitul pleistocenului (cuaternar) partea înalta a Munţilor Făgăraşului sa se afle deasupra limitei zăpezilor permanente si ca urmare, aici sa se instaleze gheţari. Zona glaciara a cuprins ambii versanti. Pe versantul nordic ea s-a întins între Valea Groapelor, la est, si Valea Găvanului la vest.

Intre Vârful Lutele (2176m) la est si Vârful Lăcustele (Găvanul, 2153m) la vest, pe o lungime de circa SSkm - cu excepţia unei singure sei, Curmătura Zâmei (1923m) - creasta principala se menţine la o altitudine superioara limitei de 2100m.

Doar gheţarul din Valea Urlea - Pojorta a fost ceva mai lung. Gheţarul din Valea Arpaselului a coborât la altitudinea cea mai joasa din Carpati, atingând 1250m. în ultima faza glaciara au predominat gheţari de tip pirinean, care au lăsat în urma lor circuri glaciare suspendate. în urma gheţarilor au rămas stânci rotunjite si multe depozite morenice. Cele mai frumoase si mai impresionante urme ale gheţarilor sunt custurile dintre circuri - care imprima nota de măreţie a Munţilor Fagaras - si lacurile glaciare.

In cuprinsul Munţilor Fagaras se afla 8 din cele 14 vârfuri ale munţilor României care ating altitudinea de 250urn: Moldoveanu (2S44m), Negoiu (2S3Sm), Coltul Vistei Mari (2S27m), Lespezi (2517m), Vânătoarea lui Buteanu (2S07m), Hârtopu (2506), Cornu Caltunului (2S0Sm) si Dara (2S00m). Tot aici se găsesc peste 42 de vârfuri cu altitudini cuprinse între 240um si 2500m.

Din vremuri străvechi, potecile de acces la munte au evitat văile înguste si au urmat culmile, pe care le-au părăsit în zona glaciara -unde acestea au devenit custuri greu accesibile - si au coborât în circurile si văile glaciare alăturate, largi si uşor de străbătut cu piciorul.