Mănăstirea Breaza


La poalele muntelui, mai sus de satul Breaza, în mijlocul molizilor bătrâni cât veacul, oamenii vin sa se roage într-o mica mănăstire. Este visul de o viata a părintelui Naftanaila, jurământul făcut cu ani în urma: sa ridice mănăstire aici, cu obşte aşezata si chilii.

Mănăstirea e noua si veche în acelaşi timp. Bârnele proaspăt rindeluite ale bisericii se încalecă parte peste parte pe temelia vechii mănăstiri, prădate si pustiite de soldaţii Măriei Tereza, în 1761. Din ceea ce a fost nu a mai rămas decât locul bănuit al altarului si doua icoane. Se spune ca pe la 1700 Tara Făgăraşului era regiunea monahilor postitori si harnici în rugăciune. Din toate aşezările monahale ce împânzeau cărările muntelui nu a mai rămas în picioare nici una. Tunurile generalului Buccow i-au împrăştiat pe călugări în nevointa pădurii, în crăpaturile pământului. Prigoniţi, oamenii locului nu s-au lăsat. Punând mâna de la mâna, sătenii din Breaza au ridicat în 1800 o bisericuţa noua în sat; neavând clopotniţa, au aşezat singurul clopot rămas de la mănăstire într-un brad falnic.

Mai sunt multe de făcut la mănăstirea Breaza: chilii, muzeu, atelier de icoane, odăi de primire a pelerinilor. Oamenii vin aici doar pentru a se închina si ruga. Deşi nu se mai oficiază slujbe (părintele Naftanaila est înaintat în vârsta si bolnav), oamenii se simt aici mai aproape de divinitate.