PRIMĂRIA MUNICIPIULUI FĂGĂRAŞ

Flora


In zona Tarii Făgăraşului se disting mai multe zone floristice condiţionate de diversitatea geomorfologica si climatica; formele de relief caracteristice - muntele si depresiunea - accentuează contrastele de vegetaţie.

Pe culmile muntoase predomina flora alpina si subalpina, dezvoltându-se mai ales o vegetaţie ierboasa si, într-o mica măsura, cea lemnoasa (conifere pitice). La altitudini de peste 1600-1700 m, în tara stâncilor golaşe, se poate observa cum o mare varietate de plante a izbutit sa se adapteze condiţiilor vitrege dictate de natura. Din gama floristica deosebit de variata se impun atenţiei nemtisorul, bujorii de munte, campanule, gentiane, viorele alpine sau gingaşa floare de colt; pot fi întâlnite tufişuri de afini (Vaccinum Myrtillus), jnepeni (Pinus Montana), anini de munte (Alnus Viridis). Tufărişurile de sălcii pitice sunt specifice zonelor înalte; dintre acestea, Salix Herbaceea constituie ultimul reprezentant al vegetaţiei lemnoase pe piscuri. Din primăvara, pana toamna târziu, pajiştile alpine sunt acoperite de covorul smălţuit al florilor ce se ridica dintre ierburi (rogoz, parusca, teposica), impresionând prin varietatea lor cromatica.

Pe măsura ce coborâm, încep uriaşele păduri de rasinoase, predominate de molid (Picea Excelsa) si larice (Laris Europea); mai rar apare tisa, paltinul (Acer Pseudoplatanus) sau sorbul de munte (Sorbus Aucuparia). Monotonia pădurilor de molid este punctata din loc în loc de poieni destinate exclusiv pasunatului. Vine rândul pădurilor de brad (Abies Alba) si a celor în care se amesteca molidul cu fagul .

Odată cu schimbarea altitudinii, pădurile de foioase iau locul celor de conifere, elementul cel mai întâlnit fiind fagul (Fagus Silvatica); dintre arbuşti, mai răspândit este alunul (Coryllus Avellana).

Trecerile de la o zona la alta nu pot fi riguros marcate, ele variază foarte mult în funcţie de condiţiile microclimatice si geomorfologice ale teritoriilor respective. Inversiunile de vegetaţie, datorate solului, reliefului si climei, constituie fenomene interesante.

Fata de bogatia arborescenta a înălţimilor, şesul depresionar pare sărac, aproape total lipsit de păduri. în trecutul îndepărtat stejarul (Quercus Robur) si gorunul formau codrii compacţi din care astăzi mai exista doar pâlcuri, pe malul drept al Oltului sau pe versantii însoriţi ai Munţilor Persani. Trebuie amintita pădurea de lunca întinsa de-a lungul Oltului si formata din arin negru, specii de salcie si plop, pajişti umede.

Schimbările climatice din trecut au lăsat presărate interesante insule de vegetaţii supravieţuitoare. S-au individualizat astfel rezervaţii floristice si faunistice ce au fost puse sub ocrotire. Rezervaţia cea mai cunoscuta din zona este rezervaţia botanica „Poiana narciselor din Dumbrava Vadului, cu o suprafaţa de 400 ha si considerata printre cele mai înalte rezervaţii de acest fel din Europa. Situata la poalele Munţilor Fagaras, în apropierea localităţii Sercaia, aceasta rezervaţie peisagistica din perimetrul unei foste păduri de stejar (veche de peste 100 de ani), cu poieni mari, se caracterizează prin neobişnuita abundenta a narciselor (Narcissus Stelaris) în lunile mai - iunie. Prezenta narciselor în Pădurea Vadului în număr foarte mare este determinata de slaba umbrire si de solul podzolic ce a favorizat înmlastinarea terenului. Pe lângă narcise, rezervaţia protejează si alte specii rare - bulbucii de munte (Trolius Europaeus), tamâioara (Viola Elatior), stânjenelul siberian.

O alta importanta rezervaţie este „Lacul si golul alpin Bâlea, cu o suprafaţa de 120 ha, care ocroteşte peisajul glaciar, lacul, stâncariile, flora si fauna specific alpina. Relieful rezervaţiei este accidentat, cea mai mare parte din suprafaţa sa fiind alcătuita din pante abrupte, orientate nord-sud.

Configuraţia reliefului şi diferenţele de alritudine imprimă etajarea clară a vegetaţiei în partea de sud, pe când partea centrală şi nordică se încadrează în zonarea latitudinală, etajul pădurilor de foioase intercalându-se insular pe interfluviile mai înalte.

Vegetaţia actuală reprezintă, în bună parte, aspectul vegetaţiei naturale, precum şi ecosisteme fragmentare sau integrale secundare, instalate în urma intervenţiei omului în decursul timpului. Se poate aprecia că întreaga Ţară a Făgăraşului a fost acoperită în trecut cu păduri şi a aparţinut atât zonei forestiere cât şi zonei alpine, mai puţin extinsă în comparaţie cu prima.

Începînd cu vegetaţia depresionară şi încheind cu cea montană, se poate aprecia că zona forestieră este reprezentată de: subzona stejarului, subzona gorunului, subzona fagului şi subzona molidului.

Subzona stejarului este restrânsă, ocupă depresiunea până în luncă, piemonturile şi versanţii însoriţi ai podişului Hârtibaciului la altitudini variabile între 500 şi 700 m. Alături de stejar (Quercus robur), sunt prezente şi alte plante lemnoase ca: jugastrul (Acer campestre), carpenul (Carpinus betulus), frasinul, ulmul, precum şi diverse specii de arbuşti şi ierburi.

Subzona gorunului (quercus petraea) se localizează pe versanţii însoriţi ai Munţiilor Perşani şi pe dealurile Hârtibaciului.

Subzona fagului (Fagus silvatica) este, poate, cea mai extinsă sub aspectul făgetelor pure în Munţii Perşani şi în amestec cu molidul sau pe alocuri cu brazi în Munţii Făgăraşului. Altitudinea făgetelor prezintă o amplitudine largă, găsindu-se de la 500-600 m pe versanţii nordici, până la 100 m pe versanţii însoriţi.

Subdoza molidului (Picea abies) ocupă, în general, staţiunile de deasupra făgetelor din zona alpină. Aceste subzone sunt etajate pe alititudine în ordinea descrisă.

Mai sus de etajul molidului se întinde etajul subalin, între 1800-200 m, alcătuit din tufişuri de smârdar, jneapăn, ienupăr, afin, merişor, pajişti. Pe crestele cele mai înalte, unde este sol şi loc de fixare, se întind pajişti alpine la peste 2000 m altitudine.

În lunca Oltului întălnim şi vegetaţie azonală, formată din pajişti de iarbă moale şi zăvoaie de arini şi salcie.

Pe această zonă vegetează un număr mare de plante cu utilizări medicinale majoritatea în fond forestier. Se utilizează plante întregi sau părţi din plante. Mai importante sunt: coada şoricelului (flori), per (rizomi), creţişoară (planta fără rădăcină), leurdă (planta fără rădăcină, nalbă mare (flori), angelică (rădăcină), brusture (rădăcină), vinariţă (planta fără rădăcină), ferigă (rizomi), mătrăgună (frunză fără peţiol), mesteacăn (frunză fără peţiol), chimen (fructe), brânduşe (seminţe), păducel (flori şi frunze fără peţiol), coada calului (tulpini sterile), fragi (frunză fără peţiol), ienupăr (frunze mature), urzică moartă (planta fără rădăcină), muşeţel (flori), izmă (frunze), ciuboţica cucului (flori), salcâm (flori), măceş (fructe), sunătoare (flori), zmeur (fructe), soc (flori), păpădie (rădăcină), cimbrişor (flori), afine (fructe), vâsc (fructe).